Uneori te simţi confortabil doar stând degeaba, fără a face nimic, dar alteori vrei să faci mai multe pentru a schimba ceva în societate. Este dreptul tău să participi, să-ţi exerciţi influenţa şi să-ţi aduci aportul la dezvoltarea societăţii. Poţi să fii un cetăţean activ în multe feluri. Paginile următoare îţi vor da câteva idei în legătură cu modul de exprimare a propriei păreri, derularea propriilor proiecte şi cum să stai conectat la viaţa publică din jurul tău.
La 29 octombrie 2004 a fost semnat, la Roma, «Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa», adoptat de către Consiliul European la Bruxelles, la 17-18 iunie 2004.
Acest tratat, care trebuie ratificat de toate cele 25 de ţări membre, conferă construcţiei comunitare cadrul juridic unitar pentru exercitarea unor competenţe ce ţin mai degrabă de esenţa statului federal: monedă unică, buget provenit şi din resurse proprii (există, însă, şi contribuţii naţionale), control integrat la frontiere, o serie de politici comune decise şi gestionate direct de la Bruxelles, o politică externă comună (cu limitele ei), înfiinţarea parchetului european, a jandarmeriei europene, a poliţiei europene de frontieră, precum şi atribuţii, deocamdată embrionare, în domenii ca apărarea şi securitatea.
Parteneriat Strategic pentru Cetăţenie Activa Locala este un program pilot care oferă oportunităţi de dezvoltare locala pe baza identificării nevoilor si oportunităţilor locale, stimularea cetăţeniei active, includerea sociala, creşterea mobilităţii tinerilor si a accesului la informaţie si programe educaţionale de formare, diminuarea ratei de abandon şcolar, dezvoltarea si îmbunătăţirea abilităţilor de conducere, antreprenoriale si organizatorice ale comunităţi locale.
Prin prezenta oferta Asociaţia Regionala pentru Dezvoltare Rurala isi propune selectarea unui număr de 10 comunitati locale participante la program.
Programul Parteneriat Strategic pentru Cetăţenie Activa Locala vizează comunităţile locale, liderii de tineret, organizatile neguvernamentale ce au ca scop si activitati de tineret, institutile de invatamant si administraţia publica locala din judeţul Gorj.
De ce ar trebui sa subscrieţi la acest program ?
Întreg spaţiul rural din România se confrunta cu cele mai multe si mai dificile probleme sociale si economice care au ca rezultate directe: disfuncţiune in dezvoltarea unui trai decent si in lipsa accesului la informaţie si educaţie eficienta a populaţiei din aceste zone. Acest lucru este reflectat in primul rând de diferenţa nivelului de trai dintre zonele rurale si zonele urbane din România si mai ales dintre zonele urbane romaneşti si cele din Europa. In ciuda faptului ca exista o diversitate mare intre zonele rurale din România totuşi in majoritatea dintre ele se manifesta existenta acestor probleme si lipsuri.
Autonomia locala presupune o responsabilizare crescuta a autoritatilor locale in implementare politicilor sectoriale care sa adreseze nevoilor locale dar si o capacitate suficienta a acestora pentru maximizarea oportunităţilor locale prin instrumentele de finanţare europene si prin atragere de fonduri colaterale.
Abordarea teritoriala intercomunitara, data fiind problematica comuna definita prin proximitatea a doua sau mai multe comunitati, necesita cooptarea actorilor sociali locali, printre care cei care aparţin grupurilor considerate dezavantajate, tocmai dat fiind gradul de incluziune, tinerii.
Lipsa participării tinerilor la viata sociala, la construcţia politicilor locale si a actului de guvernare produce disfuncţionalitatea pe termen lung care exercita influente negative asupra sustenabilitatii efortului administraţiei locale in a promova si dezvolta covergenta si comptitivitate locala intr-un raport direct cu comunităţile locale din Uniunea Europeana.
Cetăţenia activa corelarea educaţiei pe tot parcursul vieţii cu dezvoltarea locala si a personalităţii tinerilor reprezintă pentru comunităţile locale provocări care devin din ce in ce mai evidente o data cu aderarea la Uniunea Europeana.
In România, ca stat membru al Uniunii Europene cu drepturi depline, vor trebui create premisele care sa permită implementarea politicilor europene la nivel local. Printre acestea amintim, Hotărârea Consiliului European de la Lisabona, potrivit căreia Europa trebuie sa detina o economie bazata pe cunoaştere, cu o societate care urmăreşte ca un număr cat mai mare de persoane sa aibă acces la educaţie. In acest sens, institutile de invatamant trebuie sa privească dintr-o alta perspectiva procesul de invatare care se bazează nu numai pe educaţia formala dar are in vedere si educaţia ca un proces de invatare pe tot parcursul vieţii. Acest proces de invatare nu trebuie privit ca un concept ci ca o realitate cere sa devina o prioritate pentru fiecare comunitate locala.
Carta Alba a Tinerilor si Pactul European al Tinerilor exprima voinţa guvernelor europene in a susţine participarea tinerilor la actul de guvernare locala, alocarea de resurse necesare dezvoltării de politici de tineret având tinerii ca actori principali in indetificare nevoilor si in proiectarea de strategii si planuri operaţionale locale.
Carta expune, într-un singur text, ansamblul drepturilor de care pot beneficia toţi cetăţenii europeni:
drepturi civile: : drepturile omului şi dreptul la justiţie, garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului adoptată de Consiliul Europei
politice: care derivă din cetăţenia europeană stabilită prin Tratate
sociale şi economice : care includ drepturile stabilite de Carta Comunitară a Drepturilor Sociale ale Muncitorilor, adoptată pe 9 decembrie 1989 la summit-ul de la Strasbourg al şefilor de stat şi guvern din Statele Membre, sub forma unei Declaraţii.
Este singurul text de acest tip la nivel internaţional. Este vorba de drepturi, de principii şi de valori inalienabile pe care instituţiile UE trebuie să le ia în considerare atunci când construiesc şi aplică legislaţia europeană.
Cartea europeană a drepturilor fundamentale cuprinde şase categorii de drepturi :
demnitatea, libertăţile, egalitatea, solidaritatea, cetăţenia şi justiţia.
Thursday, December 06, 2007
Thursday, October 04, 2007
Multilingvism
Europa înregistrează în prezent un proces de schimbări şi o serie de contacte reciproce, atât în ceea ce priveşte circulaţia persoanelor, cât şi în domeniul mijloacelor de comunicare şi de informare, proces pe care nu l-au cunoscut în istorie nici epoca Imperiului Roman nici cea a Evului Mediu “internaţional”. Comunităţile lingvistice europene se apropie din ce în ce mai mult unele de altele şi se trece de la o cunoaştere de la distanţă a limbilor europene la un contact concret între un număr din ce în ce mai mare de europeni, vorbitori ai diferitelor limbi. Comunicarea prin intermediul unei a treia limbi, alese la întâmplare ca limbă de circulaţie, îi ţine pe oameni la distanţă şi nu poate satisface nevoia de adâncire a acestor contacte, pentru că nici unul dintre locutori nu foloseşte în actul de comunicare nici propria sa limbă, nici pe cea a interlocutorului, deci nici unul dintre aceştia nu face cu adevărat un pas către celălalt în comunicare. Importanţa cunoaşterii unui număr mare de limbi străine ca mijloc de apropiere reciprocă devine din ce în ce mai evidentă. Cu toate acestea, opinia publică este de părere că timpul necesar dobândirii unor cunoştinţe suficiente pentru a putea comunica în diferite limbi este prea mare, ignorându-se, în cele din urmă, realitatea diversificării lingvistice.
Naţiunile europene subliniază în mod sistematic cât de mult ţin la prezenţa în Europa a propriei limbi materne, dar îşi pierd curajul atunci când este vorba despre introducerea, pe bază de reciprocitate, a diferitelor limbi în şcoli. În consecinţă, comunicarea mai profundă între europeni continuă să întâmpine obstacole, iar libera circulaţie a persoanelor şi stabilirea lor în ţări învecinate rămân încă limitate tocmai din cauza inexistenţei unui învăţământ al limbilor suficient de diversificat.
Cunoaşterea mai multor limbi este absolut necesară pentru ca europenii să poată munci împreună. Limbile reprezintă însăşi esenţa unităţii în diversitate, principiu fundamental al Uniunii Europene. Avem obligaţia de a proteja şi promova moştenirea lingvistică din toate statele membre, însă, în acelaşi timp, trebuie să ne înţelegem între noi, să îi înţelegem pe vecinii noştri, pe partenerii noştri din Uniunea Europeană. Datorită cunoaşterii mai multor limbi străine, întreprinderile devin mai competitive, iar cetăţenii pot avea o mai mare mobilitate.
Comisia Europeană trebuie să ofere rezultate cetăţenilor şi, de aceea, trebuie să comunice cu aceştia într-o limbă pe care o înţeleg. Promovarea multilingvismului este o cale excelentă de a-i apropia pe cetăţenii Uniunii Europene, de a le asigura accesul la informaţie şi de a le oferi posibilitatea de a-şi exprima părerile.
Naţiunile europene subliniază în mod sistematic cât de mult ţin la prezenţa în Europa a propriei limbi materne, dar îşi pierd curajul atunci când este vorba despre introducerea, pe bază de reciprocitate, a diferitelor limbi în şcoli. În consecinţă, comunicarea mai profundă între europeni continuă să întâmpine obstacole, iar libera circulaţie a persoanelor şi stabilirea lor în ţări învecinate rămân încă limitate tocmai din cauza inexistenţei unui învăţământ al limbilor suficient de diversificat.
Cunoaşterea mai multor limbi este absolut necesară pentru ca europenii să poată munci împreună. Limbile reprezintă însăşi esenţa unităţii în diversitate, principiu fundamental al Uniunii Europene. Avem obligaţia de a proteja şi promova moştenirea lingvistică din toate statele membre, însă, în acelaşi timp, trebuie să ne înţelegem între noi, să îi înţelegem pe vecinii noştri, pe partenerii noştri din Uniunea Europeană. Datorită cunoaşterii mai multor limbi străine, întreprinderile devin mai competitive, iar cetăţenii pot avea o mai mare mobilitate.
Comisia Europeană trebuie să ofere rezultate cetăţenilor şi, de aceea, trebuie să comunice cu aceştia într-o limbă pe care o înţeleg. Promovarea multilingvismului este o cale excelentă de a-i apropia pe cetăţenii Uniunii Europene, de a le asigura accesul la informaţie şi de a le oferi posibilitatea de a-şi exprima părerile.
Statutul invatatorului in zilele noastre
Organizaţiile profesionale au jucat un rol important
în afirmarea învăţământului timişorean
Putem spune hotărât, fără teama de a greşi, că nici o categorie profesională nu a avut un rol mai important şi atribuţii atât de multe şi variate, de-a lungul timpului, în ridicarea poporului român decât breasla învăţătorilor. Con-fruntat, în toate timpurile şi oriunde, cu proverbiala sărăcie şi cu greutăţi de tot felul, învăţătorul a devenit nu doar educator al celor mici, ci şi îndrumător al celor mari, în toate aspectele vieţii.
Dacă înfiinţarea primelor şcoli bănăţene se pierde în negura vremilor, începând cu secolul al XIX-lea, pentru punerea învăţătorilor la curent cu cerinţele timpului, se introduc aşa-numitele „conferinţe învăţătoreşti”, în cadrul cărora se discutau probleme de şcoală şi de cultură generală pentru nevoile satului. Primele încercări de organizare a învăţătorilor datează din 1835, însă abia la 11-12 august 1868, la Jimbolia, a fost organizată o mare adunare a învăţătorilor bănăţeni, de diverse neamuri conlocuitoare. Învăţătorii români nu iau parte la acea adunare, iar secretarul acestei adunări, un oarecare Steinbach îi acuză pe români că „n-au ajuns la acel grad de cultură ca să poată pricepe necesitatea şi folosul unei astfel de adunări”. Răspunsul vine însă prompt din partea învăţătorului Gheorghe Gătăianţu: „Noi, învăţătorii români, nu vom participa la adunările lor, din cauză că noi avem congresele noastre naţionale bisericeşti, de la care sperăm şi aşteptăm ca şcoalele noastre să se organizeze după dorul naţiunii noas-tre”. În acelaşi an, 1868, învăţătorul Vasile Nicolescu din Lugoj lucrează la un proiect de statut pentru organizarea învăţătorilor din aceste părţi ale Banatului. Îndrumaţi, încurajaţi şi sprijiniţi de episcopul Ioan Popasu de la Caransebeş, în anul 1869 învăţătorii din această eparhie pun bazele celei mai vechi şi mai puternice organizaţii învăţătoreşti - Reuniunea învăţătorilor români din dieceza Caransebeşului. În perioada imediat următoare au loc o serie de alte încercări de organizare a învăţătorilor, care însă nu dau rezultatele dorite, fie din lipsa unui sprijin, fie din cauza unui scop prea îngust de acţiune. Învăţătorii bănăţeni de la şcolile confesionale române aparţineau Reuniunii generale a învăţătorilor din dieceza Aradului, întemeiată de Vicenţiu Babeş în 1872. Învăţătorii se grupaseră însă după regiunile din care făceau parte şi astfel s-a ajuns ca cei din Banat să lipsească de la toate întrunirile. În 1890 ia fiinţă Reuniunea învăţătorilor din protopopiatele bănăţene, a cărei activitate este însă stânjenită de lipsa unui statut aprobat, timp de 10 ani acestea fiind mereu respinse de Ministerul Instrucţiunii. În anul 1900, cauza este încredinţată avocatului şi cărturarului Emanuil Ungureanu din Timişoara, care îi adună pe învăţători la Timişoara, votează un nou statut, pe care îl impune ministerului de la Budapesta. Învăţătorii îl aleg pe Emanuil Ungureanu preşedinte, iar reuniunea îşi începe activitatea având ca principal scop ridicarea nivelului cultural şi asigurarea stării materiale a membrilor reuniunii.
Clădirea internatului
Pe un teren donat cu drept de proprietate Asociaţiei Învăţătorilor, la data de 5 ianuarie 1904, s-a zidit un internat cu etaj, având la subsol o sufragerie mare, bucătărie, patru camere pentru servitori şi diverse magazii de lemne şi alimente, la parter locuinţa directorului, infirmerie, baie, biroul direcţiunii, Căminul învăţătorilor, Banca învăţătorilor, trei săli de studii, o sală de lectură şi o sală festivă, iar la etaj, 5 dormitoare pentru 125 de elevi, două spălătoare, sală de bibliotecă şi două camere pentru pedagogi. Era cel dintâi internat din fosta Ungarie, construit din fondurile realizate de Asociaţia Învăţătorilor pentru fiii de învăţători care studiau în şcoli secundare sau profesionale din Timişoara. Casa Învăţătorilor nu era organizată pe baze comerciale, ci pe principii culturale şi naţionale, menirea sa fiind să dea posibilitatea fiilor şi fiicelor de dascăli din Banat ca, prin mijloace modeste, să-şi poată face o educaţie serioasă şi românească. Ulterior, internatul a înlocuit lipsa unui institut de cultură pentru fraţii din Banatul iugoslav, adăpostind şi hrănind mulţi tineri de acolo, parte din ei în mod gratuit, ca bursieri ai Casei, iar de la cedarea Ardealului de Nord, din 1940, a adăpostit şi a acordat îngrijire şi elevilor refugiaţi de acolo. În acea perioadă, valoarea imobilului era de 20 de milioane de lei, iar taxa lunară de internat era de
3 500 de lei, la care se adăugau alimente în valoare de circa 1 500 de lei, oraşul Timişoara fiind recunoscut şi atunci ca cel mai scump după Bucureşti. Elevii din internat erau constituiţi în societatea de lectură „Teodor Ceontea” care ţinea, de două ori pe lună, şezători culturale, cu scopul de a?şi îmbogăţi cunoştinţele şi de a ţine treaz spiritul naţional. Asociaţia Învăţătorilor mai cumpără un imobil în 1917, care devine internat de fete. Imobilul era format din două clădiri, cea de la stradă având la subsol bucătărie, sufragerie, trei camere pentru servitoare, baie şi trei magazii pentru lemne şi alimente, la parter locuinţa directoarei, cancelaria internatului, 2 săli de meditaţii, infirmeria, locuinţa econoamei şi două spălătoare, iar la etaj două dormitoare mari şi două mici, în timp ce edificiul din curte avea o sală mare de meditaţii, două dormitoare şi în subsol pivniţele pentru lemne, valoarea totală a clădi-
rii fiind, la acea vreme,
12 milioane de lei.
Instituţii învăţătoreşti
Factori hotărâtori în viaţa şi progresul neamului, învăţătorii au realizat că nu era suficientă doar activitatea culturală pentru ridicarea satelor. Nevoile de zi cu zi şi cerinţele unei refaceri sociale impuneau ceva mai temeinic şi mai complet şi astfel străduinţa lor a devenit multilaterală. Se simţea imperios nevoia unei refaceri pe teren economic, iar dascălii au îmbrăţişat această problemă, făcând ceea ce puteau: îndemnuri, sfaturi, călăuziri, pilde vii pe teren şcolar, copiii mai dezgheţaţi fiind duşi la oraşe la meserii şi comerţ. Necesităţile de toată ziua ale învăţătorilor, proverbiala lor sărăcie din toate vremile şi de pretutindeni i?au silit însă să se gândească şi la o viaţă mai omenească pentru ei. Dar iniţiativele nu erau încurajate, aşa că abia după 1918 învăţătorii români au putut să-şi lărgească cercul activităţilor, cuprinzând toate ramurile de organizare. Astfel, treptat, au apărut băncile învăţătoreşti, în cadrul cărora funcţiona şi câte o secţie de ajutorare pentru caz de deces, librării ale învăţătorilor, cămine de odihnă şi de recreaţie, se publică broşuri de informare didactică şi pedagogică etc. Banca populară „Virtutea”<a învăţătorilor din Timiş-Torontal s-a înfiinţat în 1933, la iniţiativa unui fost revizor şcolar. Dacă la început activitatea a fost modestă, din lipsă de capital, treptat, prin înscrierea de noi membri, a ajuns la o situaţie înfloritoare. Banca avea menirea de a-i ajuta pe membri în caz de boală, de a acorda ajutoare pentru încurajarea naşterilor şi ajutoare de înmormântare. Ajutoarele de naşteri erau fixate la 5 000 de lei pentru primul copil, 6 000 de lei pentru al doilea şi
7 000 de lei pentru al treilea, ajutoarele de înmormântare variau între 35 000-40 000 de lei, iar ajutoarele de boală se plăteau în funcţie de natura bolii şi situaţia materială a membrilor.
,, Învăţătorul este cel care dăruieşte fiecărui om, la pornirea lui în drumul spre lumină, primele elemente, călăuzindu-i paşii spre marele titlu de ‚,OM’’. El este acela care modelează materialul cel mai de preţ –COPILUL- tinzând ca din fiecare bloc de marmură brută să realizeze o fiinţă înzestrată cu cele mai frumoase trăsături, un om care să înmănuncheze calităţile morale cele mai înalte.’’ (Dumitru Salade)
Trăim într-o nouă perioadă, un nou mileniu care oferă foarte multe şanse dar şi nenumărate riscuri.
Cea mai mare bucurie pe care o avem ca oameni ai şcolii este aceea că avem în jur copiii. Prin ei percepem noul, ei ne ţin la loc de cinste iubirea, ne oferă ori de câte ori pot zâmbetul, ei ne aduc informaţii proaspete, în ei găsim echilibrul.
Entuziasmul lor, curajul, inocenţa, generozitatea, credinţa, optimismul, iată calităţi pe care le au copiii, indiferent dacă sunt băieţi sau fete, bogaţi sau săraci, inteligenţi sau mai puţin dotaţi. Doar ei ştiu visa şi sunt stăpâni pe visele lor. Uneori tac şi ascultă. Alteori vorbesc şi spun mari adevăruri care ne pun pe gânduri.
Considerăm de pildă că un calculator oferă mari şanse în documentare, în a obţine informaţii din toate domeniile. Când îl obţin, elevii renunţă la bucuria unei lecturi care transmite emoţii, sentimente, trăiri intense. Unii dintre ei îşi fixează anumite limite însă există copii care se joacă, navighează pe internet aiurea, fără a avea ceva de câştigat ci din contră, au doar de pierdut.
Să ne întoarcem la jocul lor în care suntem incluşi cu ceea ce văd la noi.
Apoi filmele cu violenţă şi filmele de groază. Cum ne apărăm copiii de aceste provocări?
Sunt copii cuminţi sau neastâmpăraţi. Toţi au nevoie de iubire, de atenţie, de tandreţe şi, spre disperarea noastră de timp.
Succesul sau insuccesul lor depinde de timpul pe care îl acordăm pentru preocupările sale legate de şcoală dar şi de petrecerea timpului liber. Copiii nu cer prea mult dar insistă să fim prezenţi în viaţa lor, să le dăruim bucurie, prietenie, sinceritate.
Fiecare om matur a spus unui copil măcar o poveste. Aţi privit chipul micilor ascultători care savurează povestea? I-aţi surprins ştergându-şi pe furiş lacrimile? Aţi şters lacrimi prelinse pe obrajii îmbujoraţi? I-aţi îmbrăţişat când i-aţi surprins că sunt frământaţi de probleme mai mici sau mai mari?
Personalitatea învăţătorului este o configuraţie cu lumini puternice, dar şi cu inerente umbre, apărând ca o veritabilă orchestraţie.
Pentru a conduce elevul acestor vremuri către maturitate este nevoie de multă înţelepciune.
Cred că sunteţi de acord cu mine când afirm faptul că simt o mare bucurie atunci când constat că am dăruit din înţelepciunea mea atât propriilor copii cât şi copiilor altora.
Elevii trebuie ajutaţi să se cunoască, să muncească, să se pregătească pentru viaţă, fără a renunţa la autoritate.
Cheia cu care învăţătorul deschide poarta succesului în acţiunea educaţională este găsită atunci când învăţătorul se regăseşte în elevii săi.
Învăţătorul zilelor noastre trebuie să aparţină tipului activ-pozitiv care conduce, dirijează, informează, oferă, ajută, iubeşte, cooperează, admiră, aprobă, susţine, este un model pentru elevi.
Ia aminte stimate coleg la spusele lui William Penn şi dăruieşte celor din jurul tău generozitate, bunătate:
în afirmarea învăţământului timişorean
Putem spune hotărât, fără teama de a greşi, că nici o categorie profesională nu a avut un rol mai important şi atribuţii atât de multe şi variate, de-a lungul timpului, în ridicarea poporului român decât breasla învăţătorilor. Con-fruntat, în toate timpurile şi oriunde, cu proverbiala sărăcie şi cu greutăţi de tot felul, învăţătorul a devenit nu doar educator al celor mici, ci şi îndrumător al celor mari, în toate aspectele vieţii.
Dacă înfiinţarea primelor şcoli bănăţene se pierde în negura vremilor, începând cu secolul al XIX-lea, pentru punerea învăţătorilor la curent cu cerinţele timpului, se introduc aşa-numitele „conferinţe învăţătoreşti”, în cadrul cărora se discutau probleme de şcoală şi de cultură generală pentru nevoile satului. Primele încercări de organizare a învăţătorilor datează din 1835, însă abia la 11-12 august 1868, la Jimbolia, a fost organizată o mare adunare a învăţătorilor bănăţeni, de diverse neamuri conlocuitoare. Învăţătorii români nu iau parte la acea adunare, iar secretarul acestei adunări, un oarecare Steinbach îi acuză pe români că „n-au ajuns la acel grad de cultură ca să poată pricepe necesitatea şi folosul unei astfel de adunări”. Răspunsul vine însă prompt din partea învăţătorului Gheorghe Gătăianţu: „Noi, învăţătorii români, nu vom participa la adunările lor, din cauză că noi avem congresele noastre naţionale bisericeşti, de la care sperăm şi aşteptăm ca şcoalele noastre să se organizeze după dorul naţiunii noas-tre”. În acelaşi an, 1868, învăţătorul Vasile Nicolescu din Lugoj lucrează la un proiect de statut pentru organizarea învăţătorilor din aceste părţi ale Banatului. Îndrumaţi, încurajaţi şi sprijiniţi de episcopul Ioan Popasu de la Caransebeş, în anul 1869 învăţătorii din această eparhie pun bazele celei mai vechi şi mai puternice organizaţii învăţătoreşti - Reuniunea învăţătorilor români din dieceza Caransebeşului. În perioada imediat următoare au loc o serie de alte încercări de organizare a învăţătorilor, care însă nu dau rezultatele dorite, fie din lipsa unui sprijin, fie din cauza unui scop prea îngust de acţiune. Învăţătorii bănăţeni de la şcolile confesionale române aparţineau Reuniunii generale a învăţătorilor din dieceza Aradului, întemeiată de Vicenţiu Babeş în 1872. Învăţătorii se grupaseră însă după regiunile din care făceau parte şi astfel s-a ajuns ca cei din Banat să lipsească de la toate întrunirile. În 1890 ia fiinţă Reuniunea învăţătorilor din protopopiatele bănăţene, a cărei activitate este însă stânjenită de lipsa unui statut aprobat, timp de 10 ani acestea fiind mereu respinse de Ministerul Instrucţiunii. În anul 1900, cauza este încredinţată avocatului şi cărturarului Emanuil Ungureanu din Timişoara, care îi adună pe învăţători la Timişoara, votează un nou statut, pe care îl impune ministerului de la Budapesta. Învăţătorii îl aleg pe Emanuil Ungureanu preşedinte, iar reuniunea îşi începe activitatea având ca principal scop ridicarea nivelului cultural şi asigurarea stării materiale a membrilor reuniunii.
Clădirea internatului
Pe un teren donat cu drept de proprietate Asociaţiei Învăţătorilor, la data de 5 ianuarie 1904, s-a zidit un internat cu etaj, având la subsol o sufragerie mare, bucătărie, patru camere pentru servitori şi diverse magazii de lemne şi alimente, la parter locuinţa directorului, infirmerie, baie, biroul direcţiunii, Căminul învăţătorilor, Banca învăţătorilor, trei săli de studii, o sală de lectură şi o sală festivă, iar la etaj, 5 dormitoare pentru 125 de elevi, două spălătoare, sală de bibliotecă şi două camere pentru pedagogi. Era cel dintâi internat din fosta Ungarie, construit din fondurile realizate de Asociaţia Învăţătorilor pentru fiii de învăţători care studiau în şcoli secundare sau profesionale din Timişoara. Casa Învăţătorilor nu era organizată pe baze comerciale, ci pe principii culturale şi naţionale, menirea sa fiind să dea posibilitatea fiilor şi fiicelor de dascăli din Banat ca, prin mijloace modeste, să-şi poată face o educaţie serioasă şi românească. Ulterior, internatul a înlocuit lipsa unui institut de cultură pentru fraţii din Banatul iugoslav, adăpostind şi hrănind mulţi tineri de acolo, parte din ei în mod gratuit, ca bursieri ai Casei, iar de la cedarea Ardealului de Nord, din 1940, a adăpostit şi a acordat îngrijire şi elevilor refugiaţi de acolo. În acea perioadă, valoarea imobilului era de 20 de milioane de lei, iar taxa lunară de internat era de
3 500 de lei, la care se adăugau alimente în valoare de circa 1 500 de lei, oraşul Timişoara fiind recunoscut şi atunci ca cel mai scump după Bucureşti. Elevii din internat erau constituiţi în societatea de lectură „Teodor Ceontea” care ţinea, de două ori pe lună, şezători culturale, cu scopul de a?şi îmbogăţi cunoştinţele şi de a ţine treaz spiritul naţional. Asociaţia Învăţătorilor mai cumpără un imobil în 1917, care devine internat de fete. Imobilul era format din două clădiri, cea de la stradă având la subsol bucătărie, sufragerie, trei camere pentru servitoare, baie şi trei magazii pentru lemne şi alimente, la parter locuinţa directoarei, cancelaria internatului, 2 săli de meditaţii, infirmeria, locuinţa econoamei şi două spălătoare, iar la etaj două dormitoare mari şi două mici, în timp ce edificiul din curte avea o sală mare de meditaţii, două dormitoare şi în subsol pivniţele pentru lemne, valoarea totală a clădi-
rii fiind, la acea vreme,
12 milioane de lei.
Instituţii învăţătoreşti
Factori hotărâtori în viaţa şi progresul neamului, învăţătorii au realizat că nu era suficientă doar activitatea culturală pentru ridicarea satelor. Nevoile de zi cu zi şi cerinţele unei refaceri sociale impuneau ceva mai temeinic şi mai complet şi astfel străduinţa lor a devenit multilaterală. Se simţea imperios nevoia unei refaceri pe teren economic, iar dascălii au îmbrăţişat această problemă, făcând ceea ce puteau: îndemnuri, sfaturi, călăuziri, pilde vii pe teren şcolar, copiii mai dezgheţaţi fiind duşi la oraşe la meserii şi comerţ. Necesităţile de toată ziua ale învăţătorilor, proverbiala lor sărăcie din toate vremile şi de pretutindeni i?au silit însă să se gândească şi la o viaţă mai omenească pentru ei. Dar iniţiativele nu erau încurajate, aşa că abia după 1918 învăţătorii români au putut să-şi lărgească cercul activităţilor, cuprinzând toate ramurile de organizare. Astfel, treptat, au apărut băncile învăţătoreşti, în cadrul cărora funcţiona şi câte o secţie de ajutorare pentru caz de deces, librării ale învăţătorilor, cămine de odihnă şi de recreaţie, se publică broşuri de informare didactică şi pedagogică etc. Banca populară „Virtutea”<a învăţătorilor din Timiş-Torontal s-a înfiinţat în 1933, la iniţiativa unui fost revizor şcolar. Dacă la început activitatea a fost modestă, din lipsă de capital, treptat, prin înscrierea de noi membri, a ajuns la o situaţie înfloritoare. Banca avea menirea de a-i ajuta pe membri în caz de boală, de a acorda ajutoare pentru încurajarea naşterilor şi ajutoare de înmormântare. Ajutoarele de naşteri erau fixate la 5 000 de lei pentru primul copil, 6 000 de lei pentru al doilea şi
7 000 de lei pentru al treilea, ajutoarele de înmormântare variau între 35 000-40 000 de lei, iar ajutoarele de boală se plăteau în funcţie de natura bolii şi situaţia materială a membrilor.
,, Învăţătorul este cel care dăruieşte fiecărui om, la pornirea lui în drumul spre lumină, primele elemente, călăuzindu-i paşii spre marele titlu de ‚,OM’’. El este acela care modelează materialul cel mai de preţ –COPILUL- tinzând ca din fiecare bloc de marmură brută să realizeze o fiinţă înzestrată cu cele mai frumoase trăsături, un om care să înmănuncheze calităţile morale cele mai înalte.’’ (Dumitru Salade)
Trăim într-o nouă perioadă, un nou mileniu care oferă foarte multe şanse dar şi nenumărate riscuri.
Cea mai mare bucurie pe care o avem ca oameni ai şcolii este aceea că avem în jur copiii. Prin ei percepem noul, ei ne ţin la loc de cinste iubirea, ne oferă ori de câte ori pot zâmbetul, ei ne aduc informaţii proaspete, în ei găsim echilibrul.
Entuziasmul lor, curajul, inocenţa, generozitatea, credinţa, optimismul, iată calităţi pe care le au copiii, indiferent dacă sunt băieţi sau fete, bogaţi sau săraci, inteligenţi sau mai puţin dotaţi. Doar ei ştiu visa şi sunt stăpâni pe visele lor. Uneori tac şi ascultă. Alteori vorbesc şi spun mari adevăruri care ne pun pe gânduri.
Considerăm de pildă că un calculator oferă mari şanse în documentare, în a obţine informaţii din toate domeniile. Când îl obţin, elevii renunţă la bucuria unei lecturi care transmite emoţii, sentimente, trăiri intense. Unii dintre ei îşi fixează anumite limite însă există copii care se joacă, navighează pe internet aiurea, fără a avea ceva de câştigat ci din contră, au doar de pierdut.
Să ne întoarcem la jocul lor în care suntem incluşi cu ceea ce văd la noi.
Apoi filmele cu violenţă şi filmele de groază. Cum ne apărăm copiii de aceste provocări?
Sunt copii cuminţi sau neastâmpăraţi. Toţi au nevoie de iubire, de atenţie, de tandreţe şi, spre disperarea noastră de timp.
Succesul sau insuccesul lor depinde de timpul pe care îl acordăm pentru preocupările sale legate de şcoală dar şi de petrecerea timpului liber. Copiii nu cer prea mult dar insistă să fim prezenţi în viaţa lor, să le dăruim bucurie, prietenie, sinceritate.
Fiecare om matur a spus unui copil măcar o poveste. Aţi privit chipul micilor ascultători care savurează povestea? I-aţi surprins ştergându-şi pe furiş lacrimile? Aţi şters lacrimi prelinse pe obrajii îmbujoraţi? I-aţi îmbrăţişat când i-aţi surprins că sunt frământaţi de probleme mai mici sau mai mari?
Personalitatea învăţătorului este o configuraţie cu lumini puternice, dar şi cu inerente umbre, apărând ca o veritabilă orchestraţie.
Pentru a conduce elevul acestor vremuri către maturitate este nevoie de multă înţelepciune.
Cred că sunteţi de acord cu mine când afirm faptul că simt o mare bucurie atunci când constat că am dăruit din înţelepciunea mea atât propriilor copii cât şi copiilor altora.
Elevii trebuie ajutaţi să se cunoască, să muncească, să se pregătească pentru viaţă, fără a renunţa la autoritate.
Cheia cu care învăţătorul deschide poarta succesului în acţiunea educaţională este găsită atunci când învăţătorul se regăseşte în elevii săi.
Învăţătorul zilelor noastre trebuie să aparţină tipului activ-pozitiv care conduce, dirijează, informează, oferă, ajută, iubeşte, cooperează, admiră, aprobă, susţine, este un model pentru elevi.
Ia aminte stimate coleg la spusele lui William Penn şi dăruieşte celor din jurul tău generozitate, bunătate:
Wednesday, March 07, 2007
Sibiu
Sibiu, in Transilvania a fost descris si apreciat de calatorii europeni deja de mai multe secole in urma ca un oras deosebit de interesant.">Sibiul este un oras istoric foarte frumos.Este capitala europeana culturala,avand foarte multe monumente istorice,frumoase si foarte interesante.Este un oras care pt mine are o importanta foarte mare deoarece eu sunt pasionata de istorie.Romanii sunt mandri datorita faptului ca avem in tara noastra un asemenea oras.
Sibiul este un oras foarte frumos foarte curat si foarte foarte linistit.
Sibiul este un oras foarte frumos foarte curat si foarte foarte linistit.
Wednesday, February 28, 2007
Wednesday, January 10, 2007
Icoanele in scolii
De ce acum totul pare banal,de ce in loc sa incurajam credinta nu conteaza care fie ortodox fie catolik fie credinta dupa evanghelie noi o respingem,protestam,refuzam sa ne apropiem de dumnezeu chiar daca un om nu este crestin atata timp kt crede in Dumnezeu e si el un om normal k si crestinii,dupa cum spunea proverbul"respekta pt a fi respectat".Parerea mea: icoanele nu trebuie sa reprezinte (si din cate stiu biserica e de acord cu acest punct de vedere) obiecte idolatrizate. Ele au menirea doar sa reaminteasca credinciosilor de evenimente din istoria crestinismului;Cu toate imperfectiunile sale, dezbaterea nu ar fi intrat atat de evident in atentia publica daca nu ar fi pornit de la un principiu care poate constitui esenta modernitatii:In Romania nu exista religie de stat; statul este neutru fata de orice credinta religioasa sau ideologie atee”, spune articolul 9, capitolul II, din Legea cultelor. Icoanele din scoli, o problema atit de discutata in ultimul timp sau, mai corect spus, atit de mediatizata, sunt un atentat la neutralitatea statului? O interventie a statului insa, privind aceasta problema, ceruta de petitia initiata de profesorul Emil Moise, este legitima?
In cadrul unei dezbateri organizate la clubul „Prometheus” pe aceasta tema, Horia-Roman Patapievici, moderatorul discutiei, vorbea de doua tipuri de neutralitate. O neutralitate de tip clasic, care spune ca statul nu are dreptul sa intervina in optiunile religiose ale individizilor, si un nou fel de neutralitate, prin care statul intervine sa sprijine un concept de neutralitate considerat laic si progresist. Cu alte cuvinte, neutralitatea se reglementeaza prin lege, iar libertatea are reguli clare. Aceasta pare sa fie situatia in cazul icoanelor din scoli.
Ministerul invatamintului, ca reprezentant al statului, este chemat sa reglementeze libertatea religioasa. La aceeasi conferinta s-a aflat si Mihail Hardau, ministrul Educatiei, care a spus ca statul nu poate interzice icoanele, din simplul motiv ca nu el le-a pus acolo. Au fost puse de copii, de parinti sau de profesori si a le interzice inseamna o incalcare a principiului democratic.
In cadrul unei dezbateri organizate la clubul „Prometheus” pe aceasta tema, Horia-Roman Patapievici, moderatorul discutiei, vorbea de doua tipuri de neutralitate. O neutralitate de tip clasic, care spune ca statul nu are dreptul sa intervina in optiunile religiose ale individizilor, si un nou fel de neutralitate, prin care statul intervine sa sprijine un concept de neutralitate considerat laic si progresist. Cu alte cuvinte, neutralitatea se reglementeaza prin lege, iar libertatea are reguli clare. Aceasta pare sa fie situatia in cazul icoanelor din scoli.
Ministerul invatamintului, ca reprezentant al statului, este chemat sa reglementeze libertatea religioasa. La aceeasi conferinta s-a aflat si Mihail Hardau, ministrul Educatiei, care a spus ca statul nu poate interzice icoanele, din simplul motiv ca nu el le-a pus acolo. Au fost puse de copii, de parinti sau de profesori si a le interzice inseamna o incalcare a principiului democratic.
VALOAREA UMANA
VALOAREA UMANA ce poate fi?In ziua de azi valoarea umana se rezuma la bani,dak ai bani inseamna k esti valoros insa eu nu sunt de acord cu aceasta conceptie eu cred k pentru a fi valoros trebuie sa avem un suflet bun,sa is ajute aproapele,sa viseze si sa spere k totul va fi mai bine maine.Dar in ziua de azi de fapt si de drept nu mai exista o valoare cu adevarat toate valorile sunt valori falsa bazate pe interese.
TRADITIA CRESTINA:biserica prin valorile pe care le promoveaza ar tebui sa fie in fruntea clasamentului celor mai importante valorii ea incurajeaza oameni pt areusi in vioitor pt a renunta la faptele rele,este un,,lacas al LUI DUMNEZEU,,.
In concluzie cea mai importanta valoare este traditia crestina insa cea mai intalnita este valoarea banilor.
TRADITIA CRESTINA:biserica prin valorile pe care le promoveaza ar tebui sa fie in fruntea clasamentului celor mai importante valorii ea incurajeaza oameni pt areusi in vioitor pt a renunta la faptele rele,este un,,lacas al LUI DUMNEZEU,,.
In concluzie cea mai importanta valoare este traditia crestina insa cea mai intalnita este valoarea banilor.
Subscribe to:
Posts (Atom)
