Statutul invatatorului in zilele noastre

Organizaţiile profesionale au jucat un rol important
în afirmarea învăţământului timişorean

Putem spune hotărât, fără teama de a greşi, că nici o categorie profesională nu a avut un rol mai important şi atribuţii atât de multe şi variate, de-a lungul timpului, în ridicarea poporului român decât breasla învăţătorilor. Con-fruntat, în toate timpurile şi oriunde, cu proverbiala sărăcie şi cu greutăţi de tot felul, învăţătorul a devenit nu doar educator al celor mici, ci şi îndrumător al celor mari, în toate aspectele vieţii.


Dacă înfiinţarea primelor şcoli bănăţene se pierde în negura vremilor, începând cu secolul al XIX-lea, pentru punerea învăţătorilor la curent cu cerinţele timpului, se introduc aşa-numitele „conferinţe învăţătoreşti”, în cadrul cărora se discutau probleme de şcoală şi de cultură generală pentru nevoile satului. Primele încercări de organizare a învăţătorilor datează din 1835, însă abia la 11-12 august 1868, la Jimbolia, a fost organizată o mare adunare a învăţătorilor bănăţeni, de diverse neamuri conlocuitoare. Învăţătorii români nu iau parte la acea adunare, iar secretarul acestei adunări, un oarecare Steinbach îi acuză pe români că „n-au ajuns la acel grad de cultură ca să poată pricepe necesitatea şi folosul unei astfel de adunări”. Răspunsul vine însă prompt din partea învăţătorului Gheorghe Gătăianţu: „Noi, învăţătorii români, nu vom participa la adunările lor, din cauză că noi avem congresele noastre naţionale bisericeşti, de la care sperăm şi aşteptăm ca şcoalele noastre să se organizeze după dorul naţiunii noas-tre”. În acelaşi an, 1868, învăţătorul Vasile Nicolescu din Lugoj lucrează la un proiect de statut pentru organizarea învăţătorilor din aceste părţi ale Banatului. Îndrumaţi, încurajaţi şi sprijiniţi de episcopul Ioan Popasu de la Caransebeş, în anul 1869 învăţătorii din această eparhie pun bazele celei mai vechi şi mai puternice organizaţii învăţătoreşti - Reuniunea învăţătorilor români din dieceza Caransebeşului. În perioada imediat următoare au loc o serie de alte încercări de organizare a învăţătorilor, care însă nu dau rezultatele dorite, fie din lipsa unui sprijin, fie din cauza unui scop prea îngust de acţiune. Învăţătorii bănăţeni de la şcolile confesionale române aparţineau Reuniunii generale a învăţătorilor din dieceza Aradului, întemeiată de Vicenţiu Babeş în 1872. Învăţătorii se grupaseră însă după regiunile din care făceau parte şi astfel s-a ajuns ca cei din Banat să lipsească de la toate întrunirile. În 1890 ia fiinţă Reuniunea învăţătorilor din protopopiatele bănăţene, a cărei activitate este însă stânjenită de lipsa unui statut aprobat, timp de 10 ani acestea fiind mereu respinse de Ministerul Instrucţiunii. În anul 1900, cauza este încredinţată avocatului şi cărturarului Emanuil Ungureanu din Timişoara, care îi adună pe învăţători la Timişoara, votează un nou statut, pe care îl impune ministerului de la Budapesta. Învăţătorii îl aleg pe Emanuil Ungureanu preşedinte, iar reuniunea îşi începe activitatea având ca principal scop ridicarea nivelului cultural şi asigurarea stării materiale a membrilor reuniunii.
Clădirea internatului
Pe un teren donat cu drept de proprietate Asociaţiei Învăţătorilor, la data de 5 ianuarie 1904, s-a zidit un internat cu etaj, având la subsol o sufragerie mare, bucătărie, patru camere pentru servitori şi diverse magazii de lemne şi alimente, la parter locuinţa directorului, infirmerie, baie, biroul direcţiunii, Căminul învăţătorilor, Banca învăţătorilor, trei săli de studii, o sală de lectură şi o sală festivă, iar la etaj, 5 dormitoare pentru 125 de elevi, două spălătoare, sală de bibliotecă şi două camere pentru pedagogi. Era cel dintâi internat din fosta Ungarie, construit din fondurile realizate de Asociaţia Învăţătorilor pentru fiii de învăţători care studiau în şcoli secundare sau profesionale din Timişoara. Casa Învăţătorilor nu era organizată pe baze comerciale, ci pe principii culturale şi naţionale, menirea sa fiind să dea posibilitatea fiilor şi fiicelor de dascăli din Banat ca, prin mijloace modeste, să-şi poată face o educaţie serioasă şi românească. Ulterior, internatul a înlocuit lipsa unui institut de cultură pentru fraţii din Banatul iugoslav, adăpostind şi hrănind mulţi tineri de acolo, parte din ei în mod gratuit, ca bursieri ai Casei, iar de la cedarea Ardealului de Nord, din 1940, a adăpostit şi a acordat îngrijire şi elevilor refugiaţi de acolo. În acea perioadă, valoarea imobilului era de 20 de milioane de lei, iar taxa lunară de internat era de
3 500 de lei, la care se adăugau alimente în valoare de circa 1 500 de lei, oraşul Timişoara fiind recunoscut şi atunci ca cel mai scump după Bucureşti. Elevii din internat erau constituiţi în societatea de lectură „Teodor Ceontea” care ţinea, de două ori pe lună, şezători culturale, cu scopul de a?şi îmbogăţi cunoştinţele şi de a ţine treaz spiritul naţional. Asociaţia Învăţătorilor mai cumpără un imobil în 1917, care devine internat de fete. Imobilul era format din două clădiri, cea de la stradă având la subsol bucătărie, sufragerie, trei camere pentru servitoare, baie şi trei magazii pentru lemne şi alimente, la parter locuinţa directoarei, cancelaria internatului, 2 săli de meditaţii, infirmeria, locuinţa econoamei şi două spălătoare, iar la etaj două dormitoare mari şi două mici, în timp ce edificiul din curte avea o sală mare de meditaţii, două dormitoare şi în subsol pivniţele pentru lemne, valoarea totală a clădi-
rii fiind, la acea vreme,
12 milioane de lei.
Instituţii învăţătoreşti
Factori hotărâtori în viaţa şi progresul neamului, învăţătorii au realizat că nu era suficientă doar activitatea culturală pentru ridicarea satelor. Nevoile de zi cu zi şi cerinţele unei refaceri sociale impuneau ceva mai temeinic şi mai complet şi astfel străduinţa lor a devenit multilaterală. Se simţea imperios nevoia unei refaceri pe teren economic, iar dascălii au îmbrăţişat această problemă, făcând ceea ce puteau: îndemnuri, sfaturi, călăuziri, pilde vii pe teren şcolar, copiii mai dezgheţaţi fiind duşi la oraşe la meserii şi comerţ. Necesităţile de toată ziua ale învăţătorilor, proverbiala lor sărăcie din toate vremile şi de pretutindeni i?au silit însă să se gândească şi la o viaţă mai omenească pentru ei. Dar iniţiativele nu erau încurajate, aşa că abia după 1918 învăţătorii români au putut să-şi lărgească cercul activităţilor, cuprinzând toate ramurile de organizare. Astfel, treptat, au apărut băncile învăţătoreşti, în cadrul cărora funcţiona şi câte o secţie de ajutorare pentru caz de deces, librării ale învăţătorilor, cămine de odihnă şi de recreaţie, se publică broşuri de informare didactică şi pedagogică etc. Banca populară „Virtutea”<a învăţătorilor din Timiş-Torontal s-a înfiinţat în 1933, la iniţiativa unui fost revizor şcolar. Dacă la început activitatea a fost modestă, din lipsă de capital, treptat, prin înscrierea de noi membri, a ajuns la o situaţie înfloritoare. Banca avea menirea de a-i ajuta pe membri în caz de boală, de a acorda ajutoare pentru încurajarea naşterilor şi ajutoare de înmormântare. Ajutoarele de naşteri erau fixate la 5 000 de lei pentru primul copil, 6 000 de lei pentru al doilea şi
7 000 de lei pentru al treilea, ajutoarele de înmormântare variau între 35 000-40 000 de lei, iar ajutoarele de boală se plăteau în funcţie de natura bolii şi situaţia materială a membrilor.

,, Învăţătorul este cel care dăruieşte fiecărui om, la pornirea lui în drumul spre lumină, primele elemente, călăuzindu-i paşii spre marele titlu de ‚,OM’’. El este acela care modelează materialul cel mai de preţ –COPILUL- tinzând ca din fiecare bloc de marmură brută să realizeze o fiinţă înzestrată cu cele mai frumoase trăsături, un om care să înmănuncheze calităţile morale cele mai înalte.’’ (Dumitru Salade)

Trăim într-o nouă perioadă, un nou mileniu care oferă foarte multe şanse dar şi nenumărate riscuri.
Cea mai mare bucurie pe care o avem ca oameni ai şcolii este aceea că avem în jur copiii. Prin ei percepem noul, ei ne ţin la loc de cinste iubirea, ne oferă ori de câte ori pot zâmbetul, ei ne aduc informaţii proaspete, în ei găsim echilibrul.
Entuziasmul lor, curajul, inocenţa, generozitatea, credinţa, optimismul, iată calităţi pe care le au copiii, indiferent dacă sunt băieţi sau fete, bogaţi sau săraci, inteligenţi sau mai puţin dotaţi. Doar ei ştiu visa şi sunt stăpâni pe visele lor. Uneori tac şi ascultă. Alteori vorbesc şi spun mari adevăruri care ne pun pe gânduri.
Considerăm de pildă că un calculator oferă mari şanse în documentare, în a obţine informaţii din toate domeniile. Când îl obţin, elevii renunţă la bucuria unei lecturi care transmite emoţii, sentimente, trăiri intense. Unii dintre ei îşi fixează anumite limite însă există copii care se joacă, navighează pe internet aiurea, fără a avea ceva de câştigat ci din contră, au doar de pierdut.
Să ne întoarcem la jocul lor în care suntem incluşi cu ceea ce văd la noi.
Apoi filmele cu violenţă şi filmele de groază. Cum ne apărăm copiii de aceste provocări?
Sunt copii cuminţi sau neastâmpăraţi. Toţi au nevoie de iubire, de atenţie, de tandreţe şi, spre disperarea noastră de timp.
Succesul sau insuccesul lor depinde de timpul pe care îl acordăm pentru preocupările sale legate de şcoală dar şi de petrecerea timpului liber. Copiii nu cer prea mult dar insistă să fim prezenţi în viaţa lor, să le dăruim bucurie, prietenie, sinceritate.
Fiecare om matur a spus unui copil măcar o poveste. Aţi privit chipul micilor ascultători care savurează povestea? I-aţi surprins ştergându-şi pe furiş lacrimile? Aţi şters lacrimi prelinse pe obrajii îmbujoraţi? I-aţi îmbrăţişat când i-aţi surprins că sunt frământaţi de probleme mai mici sau mai mari?
Personalitatea învăţătorului este o configuraţie cu lumini puternice, dar şi cu inerente umbre, apărând ca o veritabilă orchestraţie.
Pentru a conduce elevul acestor vremuri către maturitate este nevoie de multă înţelepciune.
Cred că sunteţi de acord cu mine când afirm faptul că simt o mare bucurie atunci când constat că am dăruit din înţelepciunea mea atât propriilor copii cât şi copiilor altora.
Elevii trebuie ajutaţi să se cunoască, să muncească, să se pregătească pentru viaţă, fără a renunţa la autoritate.
Cheia cu care învăţătorul deschide poarta succesului în acţiunea educaţională este găsită atunci când învăţătorul se regăseşte în elevii săi.
Învăţătorul zilelor noastre trebuie să aparţină tipului activ-pozitiv care conduce, dirijează, informează, oferă, ajută, iubeşte, cooperează, admiră, aprobă, susţine, este un model pentru elevi.
Ia aminte stimate coleg la spusele lui William Penn şi dăruieşte celor din jurul tău generozitate, bunătate: