Ce calitatii,virtutii ar trebui sa aiba un profesor pentru a fi preferatul meu?

‘Rolul nostru, ca profesori, este de a forma caractere, nu de a le de-forma.’

Citatul de mai sus apartine unei persoane pe care o respect enorm, in ciuda faptului ca cea mai lunga discutie dintre noi a durat probabil vreo 5 minute. Este o afirmatie la care am reflectat indelung in ultimul timp, cu atat mai mult cu cat in jurul meu, profesorii sunt din ce in ce mai dezinteresati, mai plictisiti, mai blazati. Si nu ma refer aici la profesorii care, stiind ca nu dam bacul la materia pe care o predau ei, s-au decis sa ‘cut us some slack’ (din contra, le sunt profund recunoscatoare), ci la acei profesori care, zi de zi, ora de ora, an de an, s-au prezentat (si inca se prezinta) la clasa fara a avea un scop precis, fara a sti daca urmeaza sa predea sau sa asculte, fara a avea habar care este lectia de zi, fara a da doi bani pe faptul ca, dintr-o clasa de 30 de elevi, explicatiile lor sunt intelese de 2-3. Da, asta in conditiile in care, teoretic, suntem cea mai buna clasa din liceu.

Ziceam, asadar, ca am fost si inca sunt dezamagita de unii dintre profesorii mei. Saptamana trecuta vorbeam cu o doamna profesor universitar despre minunatul sistem de invatamant din Romania si am ajuns si la subiectul ‘cum ar trebui sa fie un profesor si cine ar trebui sa decida daca el este bun sau nu’. Din punctul meu de vedere, cel putin, ‘votul’ in cazul calitatilor unui pedagog ar trebui sa fie acordat de elevi. Pentru ca, uluitor sau nu, majoritatea elevilor inca acorda importanta educatiei lor si, de la o varsta incolo, sunt capabili sa distinga imediat intre un profesor ‘bun’ si unul ‘rau;

Ce calitati ar trebui sa detina un profesor ‘bun’? Multe. In primul rand, trebuie sa fie extrem de bine pregatit, din punct de vedere academic. Nu ii cere nimeni sa fie un mini-geniu, policalificat si bun-la-toate (desi abilitatea de a face conexiuni cu alte materii si evenimente aduce puncte in plus), dar trebuie sa-si stapaneasca materia. Si prin asta inteleg sa nu se balbaie de fiecare data cand un elev mai curios sau mai recalcitrant ii adreseaza o intrebare ‘neortodoxa’ legata de subiectul predat. Apoi, este foarte important factorul psihologic: o data ce decizi sa devii profesor/ invatator, trebuie sa fii constient de faptul ca vei lucra zi de zi cu o multime de copii diferiti, galagiosi si mai ales obositori. In afara de asta, trebuie sa fie foarte clar faptul ca elevii, asemeni animalelor de prada, simt frica si nesiguranta, astfel ca vor incerca in permanenta sa gaseasca un punct sensibil care, o data identificat, va fi exploatat incontinuu. Si atunci, manifestari de tipul iesit din clasa plangand nu vor face decat sa-l puna pe profesor intr-o lumina (cel putin) proasta, ca sa nu mai pomenim faptul ca va fi vesnic luat la misto pe aceasta tema de catre niste pusti lipsiti de alte subiecte de conversatie. Un alt punct notabil se refera la abilitatile pedagocice ale profesorului. In experienta mea de elev (:-) ) am avut ocazia sa intalnesc oameni foarte inteligenti, dar care aveau mari dificultati in a se face intelesi. Pe scurt, este vorba aici de genul de profesori care isi stiu materia, dar ‘doar pentru ei’, fiind incapabili sa explice pe intelesul discipolilor ce si cum.

Presupunand deci ca prototipul nostru de profesor are deja cele 3 calitati principale: inteligenta, abilitati pedagogice si rezistenta psihica, ce i-am mai putea adauga? Ii adaugam, as sugera eu, pasiune pentru munca pe care o face, pasiune care de altfel nu ar trebui sa lipseasca din nici o meserie. Ii mai adaugam o doza de umor si relaxare, precum si inteligenta emotionala, pentru a putea comunica, cu elevii. Aici tin sa subliniez ca pentru mine, cel putin, este foarte important sa simt ca profesorul meu nu este o simpla masinarie, un robotel venit sa bazaie in capul nostru, ci o fiinta umana, o persoana. Vreau sa pot discuta cu un profesor despre materia pe care o preda, dar vreau si sa-i pot cere un sfat, sa pot glumi (in limitele decentei, desigur!) cu el, sa nu fiu in permanenta tensionata la ora lui.

Din pacate, se pare ca vremurile cand educatoarea/ invatatoarea/ diriginta se (auto) intitulau ‘a doua mama’ au apus de mult. Acum, fiecare isi vede de treaba ei, iar daca ai o problema, te duci la cabinetul psihologic. Unde, desigur, fie nu te duci, ca doar nu esti ‘nebun’, fie te duci, si trebuie sa-ti povestesti intreaga viata pentru ca dra psiholog sa inteleaga natura problemei tale. Si ne mai miram de ce sunt atatea probleme cu sistemul de invatamant. Din moment ce (unii) profesori au uitat care le este rolul, si anume acela de a forma, sau macar de a veghea la formarea caracterului tinerilor, ce pretentii putem avea de la acestia din urma? Da, sunt de acord, exista si profesori deosebiti, oameni care si-au dedicat viata scolii si care, indiferent de varsta, sunt implicati, pasionati, bucurosi sa predea. Da, mai sunt de acord si cu faptul ca unii parinti isi neglijeaza copiii, pornind de la premisa ‘i-am trimis la scoala, sa se descurce aia de acolo cu ei’. Dar despre aspectul asta, intr-un post viitor.

Tin sa precizez, in final, ca sunt extrem de recunoscatoare tuturor profesorilor minunati si mirobolanti pe care i-am avut in periplul meu prin sistemul de invatamant romanesc. Multumesc!

Socializarea copilului in familie

Socializarea constituie procesul de continua transformare a individului „din fiinta biologica într-un subiect al unei culturi specifice” (Bernstein). Desi aptitudinea de socializare este o caracteristica esentiala a naturii umane, la nastere, facultatile intelectuale, afective, de relationare, actionale exista numai în stadiu de virtualitate; pentru a se dezvolta, ele necesita un context social capabil sa ofere copilului situatii multiple de comunicare sociala si afectiva.
Prin socializare se transmit si se structureaza:
– modalitatile de comunicare: sisteme de coduri lingvistice, simbolice, expresive (non-verbale);
– modele sociale de comportament pe baza unor norme functionale considerate ca valori într-o anumita cultura;
– seturi instrumentale (modalitati de cunoastere, de învatare etc.);
– posibilitati de relationare interpersonale ca si forme de comportament caracteristice vietii de grup;
– modelarea motivational-afectiva a individului.
Mecanismele socializarii: adoptarea succesiva de status-uri si roluri sociale (prescolar, scolar, adolescent etc.), învatarea sociala, învatarea institutionalizata, jocul, imitatia, identificarea etc.
Socializarea începe în copilarie, se continua într-o forma marcata pâna în stadiul de adult si mai putin dupa (socializarea continua). Finalitatea sa este reprezentata de adaptarea si integrarea în societate si în lumea valorilor.
Conditii ale socializarii copilului în familie
Reusita / nereusita socializarii prin intermediul grupului familial sunt conditionate de:
Climatul afectiv: atunci când acesta este echilibrat, caracterizat de un nivel înalt de satisfactie obtinut în relatiile cu ceilalti parteneri ai actului intepersonal, el constituie o premisa importanta a maturizarii intelectual-afective a copilului. Dezechilibrele emotionale, tensiunea, violenta, conflictualitatea vor fi de incriminat în primul rând atunci când avem de-a face cu diferite forme de tulburari de comportament, dar si cu retardari intelectuale, care adesea nu sunt conditionate atât genetic cât social.
Simetria / asimetria familiei: în familie, relatiile de rol ale parintilor trebuie sa fie simetrice si complementare; ele sunt reglate de exigente socio-culturale de care nu se poate face abstractie. Absenta unuia dintre parinti este nefavorabila maturizarii, fie datorita faptului ca un singur parinte este nevoit sa-si asume sarcini cu valente contradictorii (afective si autoritare), fie datorita distorsiunilor ce pot interveni în comunicarea adultului cu copilul (afectiune excesiva, de exemplu).
Atitudine de acceptare / neacceptare a parintilor fata de copil. De multe ori neconstientizata, neacceptarea se poate manifesta în forme disimulate, de tipul comportamentelor autoritare, motivate în plan constient prin grija pentru copil, sau al unor comportamente aparent acceptante, cu ar fi supraprotectia.
Numarul de copii si locul în familie: copilul unic are multe sanse sa creeze o situatie problematica deoarece el va focaliza afectivitatea adultilor care vor avea tendinta sa-l supraprotejeze. Familiile cu doi sau trei copii favorizeaza maturizarea afectiva, realismul în relatiile interpersonale si capacitatile adaptative
Concept central care, in cel mai larg sens, se refera la toate acele procese si interactiuni complexe si multi-aspectuale care transforma fiinta umana intr-un membru participant activ al societatii. Pe scurt , termenul se refera atit la modurile in care devenim, cit si la cele in care suntem facuti sociali; White (1977), de exemplu, sugereaza ca aceasta ar descrie "procesul lung si complicat al invatarii traiului in societate".

Orice individ trebuie să acorde o deosebită atenţie grupului social din care face parte, aşadar nu poate exista în afara unei experienţe de grup. Naşterea, creşterea, educaţia, asigurarea traiului zilnic, locul de muncă etc. sunt doar câteva etape prin care trece omul în decursul vieţii sale.

Însă, pentru ca individul ( copil, adult, vârstnic ) să poată trăi într-un mediu social, trebuie să respecte unele norme şi reguli importante pentru societate. Aceste reguli după care se ghidează individul în viaţa socială au şi caracter social, motiv pentru care sociologia pune accent pe socializare.

Socializarea nu este un proces mărginit şi temporar, pentru că orice individ participă vrând-nevrând la viaţa socială şi trebuie să se adapteze permanent schimbărilor care apar în societate, fiind tot timpul supus unor cerinţe şi provocări sociale.

Copilul cu dizabilităţi trebuie considerat ca făcând parte din societate. Nu putem să-l ascundem, nu are nevoie de mila noastră, ci de sprijinul nostru, permiţându-i să trăiască alături de ceilalţi copii, ca parte integrantă a comunităţii.

Pentru a socializa o persoană cu dizabilităţi est important:
• Să beneficieze de intervenţie individuală;
• Să participe la activităţile de grup.

Educaţia trebuie făcută posibilă pentru orice copil, pentru orice persoană cu dizabilităţi, atât în familie cât şi în grădiniţă, în şcoală, în grupuri sociale, în comunitatea locală.

Teoretic, fiecare copil tebuie să aibă şanse egale la educaţie. Practic, rămâne în afara şcolilor, a grădiniţelor un număr semnificativ de copii. Aceştia, cu timpul, vor fi marginalizaţi de către societate, nemaiputând fi nicicând socializaţi

Celine Dion