Socializarea copilului in familie

Socializarea constituie procesul de continua transformare a individului „din fiinta biologica într-un subiect al unei culturi specifice” (Bernstein). Desi aptitudinea de socializare este o caracteristica esentiala a naturii umane, la nastere, facultatile intelectuale, afective, de relationare, actionale exista numai în stadiu de virtualitate; pentru a se dezvolta, ele necesita un context social capabil sa ofere copilului situatii multiple de comunicare sociala si afectiva.
Prin socializare se transmit si se structureaza:
– modalitatile de comunicare: sisteme de coduri lingvistice, simbolice, expresive (non-verbale);
– modele sociale de comportament pe baza unor norme functionale considerate ca valori într-o anumita cultura;
– seturi instrumentale (modalitati de cunoastere, de învatare etc.);
– posibilitati de relationare interpersonale ca si forme de comportament caracteristice vietii de grup;
– modelarea motivational-afectiva a individului.
Mecanismele socializarii: adoptarea succesiva de status-uri si roluri sociale (prescolar, scolar, adolescent etc.), învatarea sociala, învatarea institutionalizata, jocul, imitatia, identificarea etc.
Socializarea începe în copilarie, se continua într-o forma marcata pâna în stadiul de adult si mai putin dupa (socializarea continua). Finalitatea sa este reprezentata de adaptarea si integrarea în societate si în lumea valorilor.
Conditii ale socializarii copilului în familie
Reusita / nereusita socializarii prin intermediul grupului familial sunt conditionate de:
Climatul afectiv: atunci când acesta este echilibrat, caracterizat de un nivel înalt de satisfactie obtinut în relatiile cu ceilalti parteneri ai actului intepersonal, el constituie o premisa importanta a maturizarii intelectual-afective a copilului. Dezechilibrele emotionale, tensiunea, violenta, conflictualitatea vor fi de incriminat în primul rând atunci când avem de-a face cu diferite forme de tulburari de comportament, dar si cu retardari intelectuale, care adesea nu sunt conditionate atât genetic cât social.
Simetria / asimetria familiei: în familie, relatiile de rol ale parintilor trebuie sa fie simetrice si complementare; ele sunt reglate de exigente socio-culturale de care nu se poate face abstractie. Absenta unuia dintre parinti este nefavorabila maturizarii, fie datorita faptului ca un singur parinte este nevoit sa-si asume sarcini cu valente contradictorii (afective si autoritare), fie datorita distorsiunilor ce pot interveni în comunicarea adultului cu copilul (afectiune excesiva, de exemplu).
Atitudine de acceptare / neacceptare a parintilor fata de copil. De multe ori neconstientizata, neacceptarea se poate manifesta în forme disimulate, de tipul comportamentelor autoritare, motivate în plan constient prin grija pentru copil, sau al unor comportamente aparent acceptante, cu ar fi supraprotectia.
Numarul de copii si locul în familie: copilul unic are multe sanse sa creeze o situatie problematica deoarece el va focaliza afectivitatea adultilor care vor avea tendinta sa-l supraprotejeze. Familiile cu doi sau trei copii favorizeaza maturizarea afectiva, realismul în relatiile interpersonale si capacitatile adaptative
Concept central care, in cel mai larg sens, se refera la toate acele procese si interactiuni complexe si multi-aspectuale care transforma fiinta umana intr-un membru participant activ al societatii. Pe scurt , termenul se refera atit la modurile in care devenim, cit si la cele in care suntem facuti sociali; White (1977), de exemplu, sugereaza ca aceasta ar descrie "procesul lung si complicat al invatarii traiului in societate".

Orice individ trebuie să acorde o deosebită atenţie grupului social din care face parte, aşadar nu poate exista în afara unei experienţe de grup. Naşterea, creşterea, educaţia, asigurarea traiului zilnic, locul de muncă etc. sunt doar câteva etape prin care trece omul în decursul vieţii sale.

Însă, pentru ca individul ( copil, adult, vârstnic ) să poată trăi într-un mediu social, trebuie să respecte unele norme şi reguli importante pentru societate. Aceste reguli după care se ghidează individul în viaţa socială au şi caracter social, motiv pentru care sociologia pune accent pe socializare.

Socializarea nu este un proces mărginit şi temporar, pentru că orice individ participă vrând-nevrând la viaţa socială şi trebuie să se adapteze permanent schimbărilor care apar în societate, fiind tot timpul supus unor cerinţe şi provocări sociale.

Copilul cu dizabilităţi trebuie considerat ca făcând parte din societate. Nu putem să-l ascundem, nu are nevoie de mila noastră, ci de sprijinul nostru, permiţându-i să trăiască alături de ceilalţi copii, ca parte integrantă a comunităţii.

Pentru a socializa o persoană cu dizabilităţi est important:
• Să beneficieze de intervenţie individuală;
• Să participe la activităţile de grup.

Educaţia trebuie făcută posibilă pentru orice copil, pentru orice persoană cu dizabilităţi, atât în familie cât şi în grădiniţă, în şcoală, în grupuri sociale, în comunitatea locală.

Teoretic, fiecare copil tebuie să aibă şanse egale la educaţie. Practic, rămâne în afara şcolilor, a grădiniţelor un număr semnificativ de copii. Aceştia, cu timpul, vor fi marginalizaţi de către societate, nemaiputând fi nicicând socializaţi