‘Rolul nostru, ca profesori, este de a forma caractere, nu de a le de-forma.’
Citatul de mai sus apartine unei persoane pe care o respect enorm, in ciuda faptului ca cea mai lunga discutie dintre noi a durat probabil vreo 5 minute. Este o afirmatie la care am reflectat indelung in ultimul timp, cu atat mai mult cu cat in jurul meu, profesorii sunt din ce in ce mai dezinteresati, mai plictisiti, mai blazati. Si nu ma refer aici la profesorii care, stiind ca nu dam bacul la materia pe care o predau ei, s-au decis sa ‘cut us some slack’ (din contra, le sunt profund recunoscatoare), ci la acei profesori care, zi de zi, ora de ora, an de an, s-au prezentat (si inca se prezinta) la clasa fara a avea un scop precis, fara a sti daca urmeaza sa predea sau sa asculte, fara a avea habar care este lectia de zi, fara a da doi bani pe faptul ca, dintr-o clasa de 30 de elevi, explicatiile lor sunt intelese de 2-3. Da, asta in conditiile in care, teoretic, suntem cea mai buna clasa din liceu.
Ziceam, asadar, ca am fost si inca sunt dezamagita de unii dintre profesorii mei. Saptamana trecuta vorbeam cu o doamna profesor universitar despre minunatul sistem de invatamant din Romania si am ajuns si la subiectul ‘cum ar trebui sa fie un profesor si cine ar trebui sa decida daca el este bun sau nu’. Din punctul meu de vedere, cel putin, ‘votul’ in cazul calitatilor unui pedagog ar trebui sa fie acordat de elevi. Pentru ca, uluitor sau nu, majoritatea elevilor inca acorda importanta educatiei lor si, de la o varsta incolo, sunt capabili sa distinga imediat intre un profesor ‘bun’ si unul ‘rau;
Ce calitati ar trebui sa detina un profesor ‘bun’? Multe. In primul rand, trebuie sa fie extrem de bine pregatit, din punct de vedere academic. Nu ii cere nimeni sa fie un mini-geniu, policalificat si bun-la-toate (desi abilitatea de a face conexiuni cu alte materii si evenimente aduce puncte in plus), dar trebuie sa-si stapaneasca materia. Si prin asta inteleg sa nu se balbaie de fiecare data cand un elev mai curios sau mai recalcitrant ii adreseaza o intrebare ‘neortodoxa’ legata de subiectul predat. Apoi, este foarte important factorul psihologic: o data ce decizi sa devii profesor/ invatator, trebuie sa fii constient de faptul ca vei lucra zi de zi cu o multime de copii diferiti, galagiosi si mai ales obositori. In afara de asta, trebuie sa fie foarte clar faptul ca elevii, asemeni animalelor de prada, simt frica si nesiguranta, astfel ca vor incerca in permanenta sa gaseasca un punct sensibil care, o data identificat, va fi exploatat incontinuu. Si atunci, manifestari de tipul iesit din clasa plangand nu vor face decat sa-l puna pe profesor intr-o lumina (cel putin) proasta, ca sa nu mai pomenim faptul ca va fi vesnic luat la misto pe aceasta tema de catre niste pusti lipsiti de alte subiecte de conversatie. Un alt punct notabil se refera la abilitatile pedagocice ale profesorului. In experienta mea de elev (:-) ) am avut ocazia sa intalnesc oameni foarte inteligenti, dar care aveau mari dificultati in a se face intelesi. Pe scurt, este vorba aici de genul de profesori care isi stiu materia, dar ‘doar pentru ei’, fiind incapabili sa explice pe intelesul discipolilor ce si cum.
Presupunand deci ca prototipul nostru de profesor are deja cele 3 calitati principale: inteligenta, abilitati pedagogice si rezistenta psihica, ce i-am mai putea adauga? Ii adaugam, as sugera eu, pasiune pentru munca pe care o face, pasiune care de altfel nu ar trebui sa lipseasca din nici o meserie. Ii mai adaugam o doza de umor si relaxare, precum si inteligenta emotionala, pentru a putea comunica, cu elevii. Aici tin sa subliniez ca pentru mine, cel putin, este foarte important sa simt ca profesorul meu nu este o simpla masinarie, un robotel venit sa bazaie in capul nostru, ci o fiinta umana, o persoana. Vreau sa pot discuta cu un profesor despre materia pe care o preda, dar vreau si sa-i pot cere un sfat, sa pot glumi (in limitele decentei, desigur!) cu el, sa nu fiu in permanenta tensionata la ora lui.
Din pacate, se pare ca vremurile cand educatoarea/ invatatoarea/ diriginta se (auto) intitulau ‘a doua mama’ au apus de mult. Acum, fiecare isi vede de treaba ei, iar daca ai o problema, te duci la cabinetul psihologic. Unde, desigur, fie nu te duci, ca doar nu esti ‘nebun’, fie te duci, si trebuie sa-ti povestesti intreaga viata pentru ca dra psiholog sa inteleaga natura problemei tale. Si ne mai miram de ce sunt atatea probleme cu sistemul de invatamant. Din moment ce (unii) profesori au uitat care le este rolul, si anume acela de a forma, sau macar de a veghea la formarea caracterului tinerilor, ce pretentii putem avea de la acestia din urma? Da, sunt de acord, exista si profesori deosebiti, oameni care si-au dedicat viata scolii si care, indiferent de varsta, sunt implicati, pasionati, bucurosi sa predea. Da, mai sunt de acord si cu faptul ca unii parinti isi neglijeaza copiii, pornind de la premisa ‘i-am trimis la scoala, sa se descurce aia de acolo cu ei’. Dar despre aspectul asta, intr-un post viitor.
Tin sa precizez, in final, ca sunt extrem de recunoscatoare tuturor profesorilor minunati si mirobolanti pe care i-am avut in periplul meu prin sistemul de invatamant romanesc. Multumesc!
No comments:
Post a Comment